Fiind de la început doar o filială a Studioului Central de Film Documentar de la Moscova, „Moldova-Film” a devenit în anul 1952 un studio de film independent. Cu ajutorul specialiștilor din Institutul de Cinematografie de la Moscova, Moldova a atins un nivel destul de înalt de dezvoltare şi a creat opere demne la nivel mondial.
Anii `60 sunt perioada când cinematografia moldovenească a început să facă primii săi pași spre triumf. Anume atunci a fost demascat cultul personalităţii lui Stalin și, în toate republicile URSS, au început să dezvolte, în ritm rapid, toate artele şi literatura. Moldova, desigur, nu a fost o excepție. Au fost scăzute restricțiile și au dispărut unele tabuuri care nu permiteau multor filme să apară pe ecranele cinematografelor. Un student din Institutul de Cinematografică – Valeriu Gagiu a oferit scenariul său „Omul merge după soare” studioului „Moldova-film”, pe baza căruia a fost realizat un film de excepţie cu aceeași denumire. Acest film a devenit un adevărat fenomen al timpurilor sovietice, dar oamenii aflați la conduceere au pus la îndoială calitatea artistică şi novatoare a acestui film, acuzând autorul peliculei în formalism şi modernism. Grigore Ciuhrai, fiind Secretar al Uniunii Cineaştilor din URSS, a venit la Chișinău și a apărat demnitatea şi destinul omului care a pornit spre soare, destinul cinematografiei tinere din Moldova. Astfel începe istoria cinematografiei moldovenești, care continuă doar până la sfîrșitul secolului XX.
Între anii `70 – `80, „Moldova-Film” anual realiza câte 3-4 filme artistice. Pe lângă asta se realizau filme animate, filme documentare, se dublau în limba română lucrările artistice internaționale și se filmau pelicule de scurtmetraj. În această perioadă de timp, documentariștii moldoveni au abordat diferite probleme ale societății, cum ar fi problema migrației din rural în urban, prezentată în filmul „Cu durere şi speranţă” de D. Olărescu şi B. Vieru.
La începutul anilor `90 a fost anulată forţa conducătoare a Partidului Comunist din URSS și Moldova a devenit independentă. În cinematografie nu mai existau restricții, totul era permis, dar nu totul era posibil. Documentariștii încercau, cu ajutorul mijloacelor publicistice, să oglindească cele mai actuale probleme ale noii republicii şi să relateze istoria ţării. Ei au filmat cu dârzenie evenimentele revoluţioniste din ţară și au realizat pelicule despre represiunile din Moldova şi deportările în Siberia. Acestea, la rândul său, nu au avut succese, deoarece oamenii post-sovietici pur și simplu nu găseau în ele valoare artistică. Filmul „Noi sîntem acasă” de regizorului Andrei Buruiană, ce povestește despre conflictul sângeros de pe Nistru, este acel film după care procesul cinematografic, din motive economice, a început să fie stopat. Din aceleași motive, practic, toate cinematografele au fost închise.
Moldova este bogată în artă, cinematografia fiind la un nivel la fel de înalt ca și literatura, pictura și muzica.
Articol realizat de Lozinschi Bogdan
